0

Când pasiunea mă depășește…

Când pasiunea mă depășește…

pierd contactul cu timpul și uneori cu rațiunea.

Eu cred că Cineva de Acolo de Sus, în strânsă colaborare cu mama, au decis, la nașterea mea, ca printre darurile puse bine în cutiuța destinului, să îmi ofere unul cel puțin interesant: PASIUNEA.

Foarte des îmi aduc aminte un trainer, drag mie, care mi-a atras atenția (și încă nu am reușit să mă lămuresc dacă fu de bine sau de mai puțin bine), că sunt pătimașă în tot ceea ce fac. Cum sună? Pai sună cam așa:

–          Când fac ceva ce îmi place mă dizolv în ceea ce fac. Nu simt trecerea timpului și nici nu mi se pare mult, ori greu, ori obositor. E de bine!

–          Când am o convingere personală o susțin cu toată ființa mea, până în pânzele albe și înapoi, și plătesc întregul preț fără să fac vreo balanță a eficienței. Doar până la un punct e de bine… de la acel punct mai departe, e de rău! Credeți-mă pe cuvânt, e de RĂU!

–          Am fost îndemnată de câteva ori (se știe ea care este ) să devin avocat. Am convingerea că aș deveni cel mai irațional avocat de pe planetă, din doua motive: nu pot să susțin cauze doar rațional (am nevoie de emoție, convingere personală și implicare) și toți adversarii mei la bară ar deveni (emoțional vorbind) dușmani declarați. Nicicum, în nicio circumstanță, nu aș reuși să le zâmbesc și să fiu prietenoasă la ieșirea din sala, cum îi văd pe unii făcând după ce, la bara, se porcăiesc în termeni avocățești (cuvintele sunt mai ciudate, esența e cam aceeași). Asta ar fi de rău dacă aș decide mâine că vreau să devin avocat, dar fiindcă nu voi decide așa ceva pentru că mi-a mai rămas un dram de luciditate și un neuron valid, nu e nici de rău, nici de bine. Este și atât.

–          Nu pot să particip la ceva (orice ar fi) doar pe jumătate. Dacă decid că vreau să învăț ceva, apoi sunt acolo trup și suflet, cu gura căscată ascult, întreb, particip. Spun asta pentru că am întâlnit în experiența mea oameni care merg la cursuri doar fizic. Mental și emoțional se plimbă pe câmpii și asta se vede în ochii lor goi, fixați spre nicăieri. Pentru ei e de rău, pentru mine e de bine.

Aș putea continua așa, cu argumente pro și contra, multe pagini de aici înainte, mental le-am “scris” de multe ori, însă, ceea ce vroiam să spun este că aseară am ajuns la o concluzie interesantă. De o vreme încoace adorm gândindu-mă la prăjituri și mă trezesc nerăbdătoare să le pun în practică… Am făcut o fixație sau am luat-o razna? Nu știu, dar dacă e razna, musai să precizez că mă simt a’ naibii de bine și că de data asta îmi place “patimoșenia” mea!

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *