Dulce-Blog-arii

Uneori nu îmi iese din prima!

Uneori nu îmi iese din prima!


M-a întrebat cineva, cu ceva timp în urmă, cum am învăţat să fac prăjiturile mele. Răspunsul mi-a venit simplu, nu am avut nevoie nici măcar de acea secunda în care sa îmi dreg glasul ca să par mai inteligentă, aşa că am răspuns imediat :“Greşind!”.

Ca în mai toate situaţiile şi provocările din viata mea, mai întâi am cautat soluţii şi reţete în alte curţi, şi le-am încercat. În cazul prăjiturilor au ieşit mai întâi nişte dezastre care aveau ţinută doar când congelatorul funcţiona la maxim. Înafara congelatorului aveam varianta cub de gheaţă sau ceva care seamănă a mămăligă prost făcută. Era un mic dezastru culinar.

În restul situaţiilor de viaţă, încercând să-i imit pe alţii, de fiecare dată am dat-o în bara magistral. Pentru a imita e nevoie de o memorie mult mai solidă decât este a mea. E o mare provocare să reţii toate gesturile, atitudinile, mişcările celui pe care încerci să îl imiţi! Aveam nevoie de memorie pentru că nici unul dintre aceste gesturi mie nu îmi veneau natural, nu mi se aşezau la masa logicii personale în ordinea firească, aşa că făceam un efort imens de adaptare şi respectare a “reţetelor” găsite prin cărţi. Doar că rezultatele se arătau ca nişte prăfuite şi mototolite copii a ceea ce ar fi trebuit să fie, iar eu sfârşeam de fiecare dată simţindu-mă ca o arătare amărâtă a ceea ce mi-aş fi dorit sa fiu.

Însă spuneam că am învăţat greşind şi îmi menţin afirmaţia, pentru că învăţatul reţetelor celorlalţi conţine greşeala necesară. E experimentarea de care avem nevoie pentru a şti apoi ce şi unde nu se potriveşte. Când ştii care sunt cărările greşite parcă e mai uşor să le găseşti pe cele potrivite. Prin simpla eliminare de pe harta personală a paşilor eronaţi, ne rămân deja variante de abordat, care cu siguranţă ne vor duce mai aproape de ceea ce ne dorim.

Precum spuneam, nu mi-au ieşit toate din prima, dar m-am încăpăţânat să încerc şi a doua şi a treia oară adăugând de fiecare dată o idee personală. Într-un final aş putea spune că rezultatul a fost mereu atât de personal încât, dacă l-aş pune pe hârtie, ar putea constitui greşeala necesară pentru cei ce-ar încerca să imite paşii mei!

Şi ca să pun punctul la locul lui, mai spun doar, că greşeala a fost pentru mine, nimic mai mult decât pasul premergător pentru reuşită!

Am învăţat greşind.

Despre fascinația dimensiunilor






Începând de la lățimea dosului, circumferința taliei și înălțimea tocului… până la diametrul farfuriilor și implicit al conținutului lor, toate astea se dovedesc a fi aspectele de referință în multe dintre alegerile noastre. Ne măsurăm și măsurăm toate cele ce ne ies în cale, iar dacă dimensiunile nu sunt pe măsura visurilor noastre, ni se dezumflă plămânii în prelungi oftaturi bacoviene.

Mama mea mi-a spus în copilărie, într-un moment în care tocmai îmi găsisem o nouă dimensiune în afara standardului (nu m-a udat Dumnezeu prea mult la rădăcină) că parfumurile bune se păstrează în sticluțe mici. Just! Nu m-am mai plâns în legatură cu înălțimea mea… (trebuie să recunosc că am compensat-o cu înălțimea tocurilor, iar acum o măsor în disconfortul picioarelor).

Așadar măsurăm tot ce ne iese în cale sau ne trece pe sub nas. Vrem talia de 60 chiar dacă ne-a trecut de mult timp vremea de 60, drept care ne maltratăm cu curele și corsete ori operații cu nume greu de pronunțat, vrem înălțimea de x cm, drept care, ori ne adăugăm tocuri înfiorătoare (subsemnata face parte din această categorie) ori ne îndoim spatele în încercarea de a ne dispărea creștetul de deasupra capetelor celor din jur și ne alegem cu niște umeri blegiți ori cu o cifoză lipsită de bun simț. Promit că nu mai intru în alte amănunte și dimensiuni pentru că risc să nu termin până mâine de scris și mai risc să fiu pe alocuri nu tocmai elegantă. Doar că acum m-a călcat pe coadă (și am o coadă permisivă) o dilemă sărită din decorul meu intelectual, referitoare la dimensiunile ideale ale prăjiturilor.

Nu polemizez pe această temă, ci ardelenește vă spun : “de nu vă ajunge, mâncați două”!

Eu rămân la părerea că “parfumurile” bune se păstrează în sticluțe mici și e treaba fiecăruia dacă are de gând să consume la o ieșire în oraș una… două sau zece sticluțe de parfum de calitate. Fie-vă milă de bieții trecători, ei nu au nici o vină că sunt setați pe alte dimensiuni.

Pe bune dragii mei, în farfurie nu dimensiunile contează!

Când pasiunea mă depășește…


Când pasiunea mă depășește…





pierd contactul cu timpul și uneori cu rațiunea.

Eu cred că Cineva de Acolo de Sus, în strânsă colaborare cu mama, au decis, la nașterea mea, ca printre darurile puse bine în cutiuța destinului, să îmi ofere unul cel puțin interesant: PASIUNEA.

Foarte des îmi aduc aminte un trainer, drag mie, care mi-a atras atenția (și încă nu am reușit să mă lămuresc dacă fu de bine sau de mai puțin bine), că sunt pătimașă în tot ceea ce fac. Cum sună? Pai sună cam așa:

–          Când fac ceva ce îmi place mă dizolv în ceea ce fac. Nu simt trecerea timpului și nici nu mi se pare mult, ori greu, ori obositor. E de bine!

–          Când am o convingere personală o susțin cu toată ființa mea, până în pânzele albe și înapoi, și plătesc întregul preț fără să fac vreo balanță a eficienței. Doar până la un punct e de bine… de la acel punct mai departe, e de rău! Credeți-mă pe cuvânt, e de RĂU!

–          Am fost îndemnată de câteva ori (se știe ea care este ) să devin avocat. Am convingerea că aș deveni cel mai irațional avocat de pe planetă, din doua motive: nu pot să susțin cauze doar rațional (am nevoie de emoție, convingere personală și implicare) și toți adversarii mei la bară ar deveni (emoțional vorbind) dușmani declarați. Nicicum, în nicio circumstanță, nu aș reuși să le zâmbesc și să fiu prietenoasă la ieșirea din sala, cum îi văd pe unii făcând după ce, la bara, se porcăiesc în termeni avocățești (cuvintele sunt mai ciudate, esența e cam aceeași). Asta ar fi de rău dacă aș decide mâine că vreau să devin avocat, dar fiindcă nu voi decide așa ceva pentru că mi-a mai rămas un dram de luciditate și un neuron valid, nu e nici de rău, nici de bine. Este și atât.

–          Nu pot să particip la ceva (orice ar fi) doar pe jumătate. Dacă decid că vreau să învăț ceva, apoi sunt acolo trup și suflet, cu gura căscată ascult, întreb, particip. Spun asta pentru că am întâlnit în experiența mea oameni care merg la cursuri doar fizic. Mental și emoțional se plimbă pe câmpii și asta se vede în ochii lor goi, fixați spre nicăieri. Pentru ei e de rău, pentru mine e de bine.

Aș putea continua așa, cu argumente pro și contra, multe pagini de aici înainte, mental le-am “scris” de multe ori, însă, ceea ce vroiam să spun este că aseară am ajuns la o concluzie interesantă. De o vreme încoace adorm gândindu-mă la prăjituri și mă trezesc nerăbdătoare să le pun în practică… Am făcut o fixație sau am luat-o razna? Nu știu, dar dacă e razna, musai să precizez că mă simt a’ naibii de bine și că de data asta îmi place “patimoșenia” mea!